Selectează o Pagină

Atunci când acordăm atenție constantă doar greșelilor, ne descurajăm copiii. Nimic nu poate fi construit pe slăbiciuni, ci numai pe punctele forte. – R. Dreikurs

Rostul educației nu este acela de a ”planta” în creierul unui copil cât mai multe informații posibile, ci de a-i stimula propria capacitate de a gândi, de a-l ajuta să discearnă între bine și rău și de a lua decizii de unul singur. Acest lucru nu este posibil fără ca educatorul să aibă abilitatea de a recunoaște, în primul rând, talentele și resursele interioare unice ale fiecărui elev, astfel încât, plecând de la acestea, el să reușească să le pună pe acestea în valoare și chiar să le extindă pe arii cât mai cuprinzătoare. Educatori nu sunt doar cadrele didactice, ci orice adult din viața unui copil care are un rol semnificativ pentru acesta, începând cu părinții, membrii familiei extinse, vecini, antrenori, etc.; vorba vechiului proverb african: ”este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil”.

Betty Lou Bettner, doctor în științe și psiholog adlerian (SUA), ne propune modelul celor 4 C esențiali în dezvoltarea oricărui individ: fiecare dintre noi are nevoie să se simtă Conectat, Capabil, să știe că și el Contează, și să aibă Curaj. Aceste noțiuni sunt legate între ele, una o susține pe cealaltă. Când individul se simte conectat la societate, el își va dori să aducă propria contribuție la aceasta, iar rolul pe care el și-l va asuma printre semenii săi îi va conferi un simț al propriei valori. Omul nu poate exista separat de ceilalți, avem nevoie de colectivitate pentru a ne defini și a ne împlini ca indivizi. Potrivit lui Jean Jacques Rousseau, un ilustru filozof francez iluminist, scopul educației este însuși acela de a învăța omul să fie o ființă socială. Aportul nostru personal la comunitatea din care facem parte este marcat de conștiința faptului ca suntem și noi buni de ceva, cu alte cuvinte, de faptul că ne simțim capabili, că abilitățile noastre personale sunt utile și apreciate de către ceilalți, element care stă la baza stimei noastre de sine. Doar atunci când toate aceste condiții sunt îndeplinite indivizii se simt motivați să își asume responsabilități și chiar să se implice în procesul de dezvoltare și evoluție al societății, ceea ce poate fi însumat sub denumirea de ”curaj”.

Un element important implicat în asimilarea sentimentului de apartenență a individului la o colectivitate îl constituie sentimentul de egalitate cu ceilalți. Democrația, ca ideal social, este un concept destul de prost înțeles încă și astăzi în multe părți ale globului, dar omenirea a plătit prețuri grele de-a lungul istoriei pentru a ajunge la implementarea acestei noțiuni. Încă de pe timpul regilor și servitorilor până la semnarea Magna Carta, de la revoluțiile franceză și americană și Războiul Civil până în prezent, lumea a început să înțeleagă, treptat (și acest proces este încă în desfășurare), că orice om este creat egal cu semenii săi, nu doar din punct de vedere al aplicării legilor, ci prin însăși nașterea sa. Astfel, egalitatea între oameni devine nu doar un ideal politic, ci o necesitate a unui mod firesc de a trăi. Democrația nu înseamnă, însă, o libertate fără margini, o societate în care fiecare poate să facă ce vrea, ci înseamnă libertate care ține cont de respectarea anumitor reguli de bun simț comun. Egalitate înseamnă că fiecare poate decide pentru el însuși, atât timp cât acțiunile sale sunt în acord și nu interferează în mod inadecvat și deranjant cu cele ale altuia. Care este reflectarea principiilor democratice în educație? Există mulți adulți care nu ar putea concepe sau fi de acord cu ideea conform căreia copilul este egalul lor social, dar aceasta doar datorită confuziei dintre termeni: egalitatea nu este același lucru cu uniformitatea. Cu siguranță ne separă diferențele dintre abilități, roluri sau cunoștințe, nu despre acest aspect este vorba aici; egalitatea între indivizi, mici sau mari, se referă cu precădere la necesitatea recunoașterii demnității intrinseci a individului, la respectul care se cuvine fiecărei ființe umane. Convingerile care împart oamenii în categorii dihotomice superior-inferior duc la separări în cadrul comunității, la tendința unora de a domina și a altora de a protesta, iar efectele acestora reverberează profund în cadrul sistemului educativ. În special în cadrul educației este nevoie de înțelegerea necesității schimbării relațiilor autocrate, de superior-inferior, de dominanță și submisivitate, în raporturi de egalitate, democratice, bazate pe respect mutual, în care indivizii să mențină o ordine bine definită delimitată de norme, obligații și restricții de bun simț. Această libertate implică responsabilizarea individului, asumarea de către acesta a consecințelor propriilor alegeri, iar prin aceasta el se va simți investit cu încredere și, având conștiința faptului că el are puterea de a-și influența singur soarta, se va simți motivat și determinat să își pună propria amprentă, să aducă propria sa contribuție la comunitatea din care face parte. Un copil care nu are nici o putere, care nu poate influența cu nimic ceea ce i se petrece, ceea ce se hotărăște în numele lui, va deveni un adult demotivat, retras, descurajat, fără nici o urmă de interes social. El va învăța că nimic din ceea ce face nu are nici o influență asupra propriei sale sorți, iar stima sa de sine va fi una precară, care se va concretiza de cele mai multe ori în comportamente antisociale. A încuraja un copil să participe la viața socială implică recunoașterea sa ca parte a comunității – pornind chiar din sânul familiei, celula de bază a acesteia – prin respectarea drepturilor intrinseci ale fiecărui individ.

Dar ce presupune oare încurajarea? Prin structura morfologică a cuvântului – în+curaj – ne este sugerat sensul acestuia: sădirea curajului în universul interior al individului, a încrederii în abilitățile și resursele sale interioare care îl pot ajuta să facă față situațiilor de viață. Încurajarea constă în întărirea spiritului persoanei, creând schimbări la nivelul auto-percepției individului, adică a felului în care el se vede pe el însuși, impulsionând acceptarea de sine prin implementarea ideii că fiecare este bun și valoros așa cum este.

Deși încurajarea ar putea părea un proces destul de simplu, există, însă, multe erori pe care le putem realiza fără a fi întotdeauna conștienți, iar eforturile noastre să aibă uneori chiar efectul opus, de descurajare. Din acest motiv, o primă calitate a celui care își dorește să încurajeze trebuie să fie empatia, și îndemânarea cu care știe să o folosească. Empatia ne ajută să ne simțim conectați afectiv cu ceilalți, să intuim stările emoționale cu care alții se confruntă și să le putem transmite, la nevoie, simpatia noastră, adică faptul că sunt ascultați, înțeleși și că le suntem alături. De asemenea, onestitatea este un alt aspect deosebit de important. Putem fi empatici și ”drăguți”, dar acest lucru nu înseamnă că vom avea un efect încurajator. Atunci când, cel pe care dorim să îl încurajăm primește din partea noastră observații sincere și obiective privind propria sa evoluție, acest lucru poate fi pentru el un reper real care să-l ajute să se orienteze și să se autoevalueze pe viitor, conferindu-i astfel un sentiment de siguranță și încredere în propriul sistem de valori.

Evitarea descurajării

Există o linie foarte fină, de multe ori, între încurajare și opusul său, descurajarea. Putem descuraja fără a ne da seama că facem acest lucru, prin afirmații sau comportamente preluate mimetic, prin atitudini care demonstrează o lipsă de respect la adresa copiilor. Putem recunoaște un copil descurajat atunci când observăm un comportament inadecvat. Cu cât un copil se poartă mai necorespunzător, adulții trebuie să descifreze în mesajul lui o mare nevoie de încurajare. De cele mai multe ori, în spatele unui astfel de comportament se poate ascunde o poveste care mai degrabă ne-ar sfâșia inima, situații care au subminat în mod constant încrederea în sine a copilului, nevoia sa de a se simți parte din comunitatea din care face parte, nevoia de a se simți acceptat.

Prin natura lor, copiii sunt mereu dornici să învețe lucruri noi, să își dezvolte propriile abilități; este un lucru demn de admirat, având în vedere inferioritatea lor fizică firească cu care pornesc în viață: spre exemplu, un copil care este încă prea mic pentru a putea ajunge la clanța ușii și a o deschide, își vede părinții, acești uriași ”omnipotenți” care fac acest lucru de mai multe ori pe zi fără cea mai mică dificultate, dar copilul va continua să se străduiască să își atingă scopul, asemeni unui curajos Guliver în Țara Uriașilor. Ce ar putea face părinții pentru a-l sprijini în efortul său? În nici un caz, mesaje ca ”lasă că face mami”, ”ești încă prea mic pentru asta” nu-l vor ajuta, dar dacă îi vom arăta un scăunel de care să se poată folosi și îl vom asista de câteva ori până ne vom asigura că a înțeles ce are de făcut, cu siguranță mesajul pe care i-l vom transmite astfel va fi unul constructiv.

În procesul învățării este lesne de înțeles că nimeni nu poate înțelege și realiza totul perfect din prima, vor exista greșeli, dar este important cum știm să arătăm acest lucru unui copil, ce cuvinte putem folosi pentru a nu-i diminua încrederea în abilitățile sale. Dacă un copil nu înțelege foarte repede, sau dacă greșește în primele sale încercări de redare a cunoștințelor printr-un exercițiu practic spre exemplu, cel mai neindicat lucru ar fi să îi punctăm eroarea, insistând asupra ei și atrăgând atenția întregii clase, deoarece acest lucru ar avea un efect umilitor. Putem, în schimb, să-l întrebăm până unde a înțeles, și să ne folosim de noțiunile asimilate pentru a le conecta cu unele noi, și pentru a-l sprijini să întrevadă restul tabloului, vom folosi logica lui pentru a-i transmite informația completă.

Mai există și acei educatori sau părinți care se oferă să facă ei efortul în locul celui mic, încercând să-l ferească pe acesta de frustrarea nereușitei, dar prin aceasta ei nu fac decât să-i transmită micuțului idei cum ar fi ”nu ești în stare”, ”alții pot, dar tu nu”, ”cel mai bine este să nu încerci, să te retragi”. Una din regulile de căpătâi ale parentajului este să nu faci niciodată pentru copil ceea ce el poate face singur, deoarece astfel îi ratezi șansa de a învăța o abilitate nouă, iar stima sa de sine are de suferit. Nu eșecul este neajunsul cu care se confruntă un copil atunci când ceva nu îi reușește, ci identificarea cu acesta. Un copil rezilient, care are o bună stimă de sine, știe că el rămâne același, chiar și atunci când ceva nu-i iese așa cum se aștepta, iar încurajarea este puntea care facilitează motivația lui în a continua să se perfecționeze. De asemenea, atunci când un copil se comportă inadecvat, este important să facem diferența între copil și comportament: copilul trebuie să simtă că, pentru noi el rămâne același, dar comportamentul său are nevoie de schimbare; respingem comportamentul, nu copilul în sine, păstrăm conexiunea cu acesta dar îi arătăm că ceva ne-a deranjat din ceea ce el a făcut și recapitulăm împreună cu el modalitățile adecvate de comportament, implicațiile rezultante, etc.

Un alt aspect important și care, din păcate, în modelul nostru educațional este foarte împământenit, este sistemul de pedepse și recompense. Încă de mici, copiii sunt obișnuiți să primească diferite calificative care au rol de evaluare a muncii depuse de către ei. Notele pe care copiii le iau la școală devin reperele de comparare cu ceilalți, copilul căpătând o stimă de sine care variază în funcție de rezultatele celor din jur. În Japonia nu există nici un sistem de notare în clasele primare, copiilor li se predau lecțiile noi, iar noțiunile sunt recapitulate de către toți, împreună, fără a trece la alte noțiuni până când învățătorul nu se asigură că toți elevii au înțeles. Acest sistem este unul foarte benefic, și care, fără a propaga competiția și, implicit, tensiunile pe care aceasta le aduce, încurajează valori sociale precum respectul reciproc, cooperarea, interesul în interesul celuilalt. De asemenea, în cazul unor comportamente neadecvate, în școlile noastre se folosesc sisteme de pedepsire, care nici pe departe nu au rol corector ci, dimpotrivă, amplifică tendințele antisociale ale elevilor. Orice sistem de recompensă și pedeapsă implică o lipsă de respect la adresa celor mici. Ei au nevoie să înțeleagă care sunt efectele purtării lor, și să fie stimulați și motivați să își schimbe respectivele atitudini, fără a fi etichetați și umiliți, având în permanență opțiunea de a-și ”spăla reputația” alegând calea cea bună și de a o lua de la capăt fără a se simți judecați.

Vom continua să dezbatem acest vast subiect al încurajării și al rolului ei în educație în articolele următoare, cu recunoștința pentru faptul că, în ziua de astăzi, tot mai multe cadre didactice își arată interesul pentru o îmbunătățire reală a sistemului educativ și a principiilor care stau la baza acestuia.

Otilia Mihai este psiholog, psihoterapeut,
lucrează cu familii, atât copii cât și părinți, în parenting și în dezvoltare personală

Pin It on Pinterest