Selectează o Pagină

de Florina V.

In vara lui 1999 am fost repartizată în comisia de Bacalaureat de la liceul din Vlăhița. Era o căldură infernală, îmi amintesc ca am plecat de dimineață, cu primul autobuz care mergea spre Miercurea Ciuc și am coborât la șoseaua principală, urmând să străbatem drumul până la liceul din localitate pe jos. Liniște peste câmp și peste casele ale căror porți le admiram de fiecare dată, chiar dacă le vedeam a zecea oară. Întotdeauna m-au fascinat porțile, cele secuiești în mod deosebit. Încercam să înțeleg răbdarea și dragostea de frumos a meșterilor populari și mai ales nerenunțarea la ele a proprietarilor care, dincolo de poarta veche, aveau gospodării frumoase și modern utilate. Și aveam un sentiment din ăla de rădăcini prinse bine într-un ținut ce purta amprenta oamenilor ce îl locuiau: porți largi la case și în suflete peste care pășeai doar după ce și dacă lăsai afară răul.
Clădirea veche și răcoroasă a liceului ne-a întâmpinat sobră și tăcută. Directorul ne aștepta la intrare cu un zâmbet larg și cu emoție. Da, emoție. Eram evaluatori români de la licee cu predare în limba română într-o localitate monolingvă. Cafeaua fierbinte ne-a trezit de-a binelea și ne-a dezlegat tăcerile stinghere.
– Știți, copiii noștri vorbesc destul de puțin românește. Învață, încearcă să învețe, însă e foarte greu… Deși avem o profesoară tare bună.
– Știm…
Știam. Cei doi ani în județ mă puseseră în fața realității pe care de dincolo de munți nu o cunoșteam și nu aveam cum să o înțeleg. Recunosc că venisem cu aceleași prejudecăți cu care acum mă lupt de ceva timp să le demontez: ”cum să fii parte dintr-o țară și să nu-i vorbești bine limba?” Nu știam atunci că există zone monolingve, la fel cum nu se recunoaște nici acum, după atâția ani.
Examenul propriu-zis a început pe la ora 9. Monoton. Ca majoritatea examenelor acolo. Comentarii ale operelor literare memorate și reproduse, greu la înțelegerea textului și la formulat răspunsuri, dezacorduri și dificultăți de exprimare… Dar multă seriozitate și voință. Priviri sincere și deschise, direct în ochi. A fost unul dintre primele momente în care am regretat că nu vorbesc maghiara ca să pot sta de vorbă la alt nivel cu copiii pe care îi aveam în față, în afara examenului, să le aflu visele, speranțele, temerile… Notele variau între 6 și 7. Ieșeau bucuroși că au trecut, ne mulțumeau, auzeam altfel de bucurie de pe coridor.
În ziua a doua aveam de evaluat o clasă de seral. Toți lucrau, erau între ei oameni cu familie, cu copii, cu probleme, cu responsabilități. Vorbeau mai bine decât primii. Poate că nu aveau aceeași ușurință în mânuirea terminologiei de specialitate, dar se vedea ca înțeleg și spun conștient ceea ce spun. M-am uitat întrebătoare spre director. Răspunsul a venit prompt:
– Profesoara e româncă. Olteancă.
– Da? Nu știam că Vlăhița are profesor de română român.
– Daaaa! E o persoană extraordinară. Nu predă, ci împarte sufletul cu elevii.


Continuam evaluarea. În fața noastră un băiat care mă face praf cu o analiză psihologică a personajului feminin din ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Concluzionând senin, după ce vorbise liber aproape un sfert de oră, ca Ela îmi seamănă. Am început să râd.
– Și îmi spui asta așa, în examen?
– De ce nu? Asta îmi transmiteți.
Avea un zâmbet cald, o încredere în sine extraordinară și o dexteritate de invidiat în a mânui limba română. Privesc carnetul alb și buletinul. Văd zâmbetul satisfăcut al colegei, una dintre cele mai exigente profesoare din județ.
– Felicitări, Nándor! Îți dau 10 din toată inima, succes mai departe!
– Și eu la fel, aud din dreapta.
– Mulțumesc!
– Ba! Mulțumim noi pentru demonstrația asta extraordinară de voință și de seriozitate!
A ieșit plutind.
Pe la 4 după-amiază intră o femeie cam de vârsta mamei mele atunci. Corect îmbrăcată, serioasă, ne întinde buletinul, trage biletul, zâmbește, ne spune numărul, ia ciorna și se duce în bancă. Timp de aproape o oră cât au ținut răspunsurile celor din fața ei nu a scris niciun cuvânt. Uneori zâmbea ascultând ce spun ceilalți. Mă uit la buletin. Avea 50 de ani. Vine să răspundă. Eminescu. Vorbește liber, calm. O opresc, îi pun întrebări, răspunsurile vin argumentate, ample.
Ce te-a determinat să faci liceul la seral?
Am vrut să am bacalaureatul. Eu sunt factor poștal. În tinerețe era altceva, au fost alte timpuri. Însă îmi place și mi-a plăcut întotdeauna să învăț. Iar româna a fost unul dintre obiectele mele preferate, am citit multe cărți în română, mai ales acum, când am avut profesoara asta… Cred ca mintea adultă percepe altfel mesajul literar.
Am dat al doilea 10. Din toată inima.
Voiam să cunosc profesoara aceea fantastică ce – în mod ciudat – nu apăruse pe acolo pe toată durata examenului. După ce ultimii doi elevi au fost examinați și proba orală a examenului de limba și literatura română s-a încheiat, ușa s-a deschis încet și în cadrul ei a apărut un zâmbet. Mă trec și acum fiori când îmi amintesc. Era ea. Ochi calzi și zâmbet, sprijiniți de un braț. Mergea greu. Tare greu. Și o dragoste infinită m-a făcut să mă ridic de pe scaun și să îmbrățișez ființa aceea extraordinară pe care o vedeam pentru prima dată în viață, dar care cu primul pas pe care îl făcuse îmi călcase direct în suflet.
Am vorbit atunci toate trei de parcă ne cunoșteam de o viață. Nu a vorbit despre boala ei, nu a vorbit despre faptul ca a ajunge la școală era o adevărată aventură. Ne-a vorbit despre copii, despre dificultățile pe care le are în predare din cauza programei și a specificului zonei, am schimbat opinii, am vorbit de toate.

Unii privesc profesorii ca pe niște paraziți sociali. Alții, ca pe niște slugi. Iar alții îi pun în societate și în viețile lor acolo unde le e locul. Dacă omul acesta nu ar fi fost înconjurat de OAMENI, probabil acum ar fi într-un scaun cu rotile. Mă gândesc de multe ori că există o lege a timpului, a locului și a oamenilor pe care trebuie să-i cunoști în viață pentru ca destinul tău să se împlinească. Profesoara asta, româncă în secuime, era iubită și respectată în comunitate pentru ceea ce făcea pentru copii, pentru bunătatea și devotamentul cu care punea cunoștințele ei vaste și dragostea de meserie în slujba lor.
A vorbi de bani în cazul unui profesor…
Noi, când trebuia să renunțăm la ceva fiindcă salariul era insuficient, renunțam, în ordinea asta: la mâncare, la haine și la sănătate. Avea nevoie de o operație complicată și de o proteză de șold pe care casa de asigurări nu le acoperea. Boala se agrava de la o zi la alta și cei carea au luat măsuri au fost oamenii locului, la inițiativa directorului, care a implicat toată comunitatea. S-a strâns suma necesară. O viață trebuia să fie salvată de la degradare și un om recuperat pentru că era parte din ei. Da, secuii. Din Vlăhița, din orășelul acela, minier cândva, aruncat printre dealurile dintre Ciuc și Odorhei. Acolo oamenii știu să fie oameni și sănătatea și dragostea de semeni nu se măsoară nici în locul nașterii, nici în nume, nici în limbă maternă. Se măsoară doar în suflete ce se unesc pentru a face bine altor suflete.
Operația s-a realizat la Târgu Mureș de către un medic maghiar și el (Bálint Ándor), unul dintre cei mai buni, care a avut curajul să intervină acolo unde mulți ar fi spus un NU hotărât. Șansele de recuperare nu erau mari, dar existau.
În ziua operației nu s-au ținut ore în liceu. Toți, elevi și profesori, s-au rugat pentru ea și pentru sănătatea ei. O voiau înapoi puternică, zâmbitoare, plină de frumos și de suflet, așa cum o știau. Și se pare că cineva a ascultat ruga pornită din suflete curate. Operația a fost un succes și momentul în care ea a reușit să meargă pe picioarele proprii fără ajutor a făcut inclusiv medicii să plângă.
S-a întors la școală, primită cu brațele pline de flori și de dragoste. Iar când directorul, sufletul locului, a văzut-o în picioare, scriind pe tablă, a ieșit din clasă ca să dea drumul celor mai sincere lacrimi de bucurie și de datorie morală îndeplinită.
Nu voi da numele personajelor, însă oricine va trece prin liceul din Vlăhița sau prin localitate va cunoaște povestea unui om care aduce frumusețea limbii române între copiii maghiari, sensibilitatea poeziei și zâmbetul născut din dragoste și din recunoștință pentru cei ce au adoptat-o definitiv.
Și mă gândesc că fiecare dintre noi își găsește, la un moment-dat, menirea și locul. Oamenii adevărați nu au nume și prenume, au suflete și legi nescrise ale umanității care acționează independent de orientări politice, de stereotipii sau de prejudecăți inoculate decenii la rând.

Pin It on Pinterest